Despre Biotina - O Vitamină Esențială

Biotina, cunoscută și sub denumirea de vitamina B7, este esențială pentru menținerea sănătății părului, pielii si unghiilor. Aceasta joacă un rol crucial în metabolismul grăsimilor, proteinelor și carbohidraților, fiind vitală pentru procesele biochimice care transformă aceste macronutrienți în energie. Efectul său asupra creșterii și întăririi părului este bine documentat, biotina fiind adesea recomandată pentru aceste proprietăți. Produsele cum ar fi biotina pentru par și biotina pentru par pareri au câștigat popularitate datorită rezultatelor pozitive observate de utilizatori.

Rolul Biotinei în Îngrijirea Părului puternic si sanatos

Stimularea Creșterii firului de par

iotina este cunoscută pentru capacitatea sa de a stimula creșterea rapidă a părului. Produse precum biotina cresterea parului si biotina para el pelo sunt utilizate frecvent de persoanele care doresc să accelereze acest proces. Beneficiile includ nu doar creșterea lungimii, ci și îmbunătățirea texturii si ajută la mentinerea sanatatii parului.

Combaterea Căderii Părului

Căderea părului este o problemă comună, iar biotina este un aliat valoros în combaterea acesteia. Produse precum pastile biotina pentru par și biotina para cabelo ajută la întărirea rădăcinilor părului, reducând căderea acestuia.

Biotina în tratamentele de transplant de păr

Pentru cei care recurg la transplantul de păr, suplimentele de biotina pot sprijini integrarea foliculilor și pot accelera recuperarea. Biotina pentru par forum și biotina pt caderea parului sunt discutate adesea în contextul tratamentelor post-procedură pentru maximizarea succesului acestora.

Vitamina H (biotina) denumeşte trei substanţe metabolic active

Cantităţi mari de biotină se găsesc în ficat, lapte, gălbenuşul de ou şi cereale. Biodisponibilitatea vitaminei H din alimente este influenţată de digestia complexelor proteice ce conţin biotină. Vitamina H este distrusă de căldură, în special în prezenţa peroxidării lipidice. Biotina este sintetizată şi de către bacteriile florei intestinale.

Împreună cu magneziul şi adenozintrifosfatul, biotina este cofactor pentru patru enzime implicate în reacţiile de carboxilare necesare pentru sinteza acizilor graşi, gluconeogeneză, metabolismul propionatului şi sinteza aminoacizilor cu lanţ lung.

Vitamina C (acidul ascorbic) este un derivat hexozic sintetizat de plante:
şi unele animale pornind de la glucoză şi galactoză. Oamenii nu o pot sintetiza deoarece nu au enzima L-gulonolactonoxidaza. Vitamina C se găseşte atât în produsele de origine vegetală, cât şi în cele de origine animală sub formă de acid ascorbic şi dihidroascorbic. Principalele surse sunt fructele, legumele, viscerele.

Acidul ascorbic este distrus prin oxidare sau adăugarea bicarbonatului

Refrigerarea şi îngheţarea rapidă conservă vitamina C, însă pierderi ale acesteia apar în apa de gătit.

Date fiind proprietăţile sale de oxido-reducere, vitamina C îndeplineşte mai multe funcţii metabolice, jucând rol de cofactor enzimatic, agent antioxidant şi reactant cu ionii metalici de tranziţie; astfel, intervine în sinteza colagenului, carnitinei şi a receptorilor colinergici, sinteza sau metabolismul unor peptide hormonale, formarea hemoglobinei şi maturarea eritrocitelor, hidroxilarea microsomală a colesterolului, reducerea metalelor de tranziţie toxice, protecţia reductivă a acidului folic şi a vitaminei E, protecţia antiinfecţioasă şi împotriva aterosclerozei.

• se manifestă în stadiile incipiente prin hiperkeratoză foliculară şi hemoragii peteşiale; în stadiile avansate apar hemoragii gingivale asociate frecvent cu infecţii, retracţii gingivale şi căderea dinţilor,
• cicatrizare tegumentară întârziată, dureri osoase, atrofii musculare, iritabilitate, depresie sau isterie. Anemia este frecvent întâlnită în scorbut, fie macrocitară (indicator al carenţei relative de folat), fie hipocromă microcitară (datorită deficienţei de fier).
• Toxicitatea vitaminei C: doze mari determină apariţia tulburărilor gastrointestinale (greţuri, diaree). Persoanele cu insuficienţă renală cronică, litiază renală oxalică (oxalatul este un metabolit al vitaminei C) sau hipersideremie sunt sfătuite să evite consumul unor cantităţi mari de acid ascorbic.

În funcţie de aportul zilnic minim necesar pentru buna desfăşurare a proceselor metabolice ale organismului, mineralele se clasifică în macrominerale

Mineralele majore există în corp şi alimente mai ales sub formă ionică pozitivă (sodiu, potasiu, calciu) sau negativă (clor, sulfaţi, fosfaţi), dar şi în compoziţia diverselor molecule organice şi contribuie cu 60-80% la masa anorganică solidă a corpului uman, restul fiind constituit din microminerale; în cadrul ultimei categorii coexistă unele elemente cărora li s-au stabilit roluri esenţiale în organism cu altele pentru care aceste roluri nu au fost încă demonstrate. Cu excepţia electroliţilor, absorbţia mineralelor este în general mai redusă decât cea a vitaminelor şi macronutrienţilor.

Cele mai recente estimări ale necesarului de minerale pentru ambele sexe în diverse perioade ale vieţii aparţin Food and Nutrition Board, în 1997 fiind stabilite cantităţile ce reprezintă aportul adecvat, aportul recomandat zilnic şi aportul maxim recomandabil pentru cele mai importante dintre ele (vezi Anexe). Calciul este cel mai bine reprezentat mineral în compoziţia corpului uman, aflându-se în oase şi dinţi în proporţie de 99%. Restul de 1% se află în fluidele corpului, sub formă de calciu liber ionizabil (Ca++) sau aflat în componenţa unor complexe organice (citratul de calciu), ambele forme fiind difuzibile, şi de calciu legat de albuminele şi globulinele plasmatice (nedifuzibil). Laptele şi produsele lactate sunt cele mai bune surse de calciu, concentraţia acestuia depinzând de conţinutul lor hidric şi în grăsimi. Tofu preparat prin precipitarea cu carbonat de calciu este de asemenea o bună sursă de calciu. Legumele frunzoase verzi, arpagicul, peştii cu oase mici (sardine, somon conservat), moluştele şi stridiile sunt surse bune de calciu. Dimpotrivă, prezenţa acidului oxalic limitează disponibilitatea calciului din spanac, sfeclă şi rubarbă.

Sucul de portocale îmbogăţit conţine cantităţi de calciu comparabile cu laptele.

Migdalele, alunele, susanul sunt surse bune de calciu, dar prezintă inconvenientul unei concentraţii ridicate de grăsimi. Apa dură conţine până la 50 mg/l calciu. În prezent sunt disponibile o gamă variată de suplimente calcice, dintre care se disting carbonatul de calciu (relativ insolubil, mai ales la pH neutru) şi citratul de calciu (mult mai solubil). La adulţii cu intoleranţă la lactoză, la care necesarul calcic trebuie asigurat din alimente non-lactate, se impune uneori administrarea acestor suplimente de calciu.

În organism, calciul intervine în formarea oaselor şi dinţilor, drept cofactor în procesul de coagulare, în transmiterea impulsului nervos la nivelul sinapselor interneuronale şi al plăcii neuromusculare, în menţinerea tonusului muscular normal şi echilibrului între contracţia şi relaxarea musculară, în permeabilitatea membranei celulare pentru fluide, procesele de transport transmembranar şi stabilizarea membranei celulare, în transportul ionic prin membranele organitelor celulare şi într-o serie de procese de eliberare şi activare enzimatică. Consecinţele deficitului de calciu: hipocalcemia apare în hipoparatiroidism, hipomagnezemie, sindroamele de malabsorbţie, deficienţa de vitamină D şi alcoolism, manifestându-se prin contracţii musculare involuntare intermitente, extrem de dureroase (tetania), parestezii şi aritmii cardiace. Deficitul cronic de calciu duce la apariţia osteoporozei; aceasta este cauza majoră a fracturilor osoase la femeile în postmenopauză şi la vârstnici.

Mai mult, aportul inadecvat de calciu pare să fie un factor cauzal, alături de cel de vitamina D, în producerea osteomalaciei sau a unor boli precum cancerul de colon şi hipertensiunea arterială.

Consecinţele excesului de calciu: hipercalcemia se întâlneşte în cancer, hipertiroidism, hiperparatiroidism şi imobilizarea prelungită la pat. Prin scăderea activităţii celulei nervoase şi musculare apar astenie fizică, oboseală, iar în etape ulterioare şi anorexie, greţuri, vărsături, hipertensiune arterială, litiază renală. Manifestările clinice sunt mai evidente în cazul creşterilor rapide ale valorilor calciului, creşterile lente fiind mai bine tolerate. Suplimentele calcice ce aduc un aport de aproximativ 2 g/zi nu sunt considerate la ora actuală a avea potenţial toxic, singurul impediment pe care l-ar putea induce părând a fi scăderea absorbţiei fierului, zincului sau manganului.

Ingestia cronică a unor cantităţi de peste 2000 mg/zi, mai ales în combinaţie cu suplimente de vitamina D, induce hipercalcemie, care determină hipertonie musculară şi calcificări în ţesuturile moi, cele localizate la nivel renal prezentând chiar risc vital sporit. Un alt efect secundar al aportului excesiv de calciu este constipaţia – frecvent întâlnită la femeile vârstnice care consumă cronic suplimente calcice.

Fosforul se regăseşte strâns asociat cu calciul în nutriţia umană, ocupând locul 6 din punctul de vedere al cantităţii regăsite în organism.

Din cantitatea totală de fosfor, 85% se regăseşte la nivelul oaselor şi dinţilor, în combinaţie cu calciul, sub formă de hidroxiapatită, iar restul de 15% constituie pool-ul activ metabolic, prezent în compartimentele intra- şi extracelular. Fosforul plasmatic se află sub formă ionică liberă, legat de proteine şi sub formă de fosfaţi de sodiu, calciu şi magneziu.

Carnea de pui, peştele, carnea roşie stralucitor si ouăle sunt surse excelente de fosfor. Laptele şi produsele lactate, carnea slabă, nucile, leguminoasele, cerealele integrale sunt surse bune de fosfor. În învelişurile externe ale bobului de cereale fosforul se află sub formă de acid fitic, ce formează compuşi insolubili cu unele minerale; în timpul procesului de dospire a pâinii acidul fitic este însă convertit la ortofosfat solubil.

Fosforul este implicat în formarea oaselor şi dinţilor şi are numeroase roluri metabolice, intervenind în absorbţia intestinală a glucozei, transportul şi metabolismul unor aminoacizi (intră în compoziţia formei active a vitaminei B6), transportul acizilor graşi (sub formă de fosfolipide) şi metabolismul energetic. Este un component important al membranei celulare, mesagerilor secunzi citoplasmatici şi al sistemelor tampon ale organismului şi intervine în diverse activări şi dezactivări enzimatice.

Consecinţele deficitului de fosfor: hipofosfatemia are foarte rar cauză nutriţională, dietele uzuale cuprinzând mari cantităţi de fosfaţi

Este datorată de obicei alterării absorbţiei fosforului seric (în alcoolism, sprue, boala celiacă), alterării raportului seric calciu/fosfor (în boli osoase precum rahitismul, osteomalacia), excreţiei tubulare renale excesive (în hiperparatiroidismul primar), medicaţiei chelatoare de fosfaţi (antiacidele pe bază de hidroxid de aluminiu) sau nutriţiei parenterale totale. Manifestările includ slăbiciune musculară şi rabdomioliză scheletică şi cardiacă, anomalii ale transmiterii impulsului nervos, ale funcţiei renale şi hematopoiezei, afectarea curbei de disociere a oxihemoglobinei la nivel tisular şi hemoliză.

În cazul în care este prezent, deficitul alimentar de fosfor determină diminuarea masei osoase, astenie, diminuarea apetitului şi dureri musculare difuze. Consecinţele excesului de fosfor: hiperfosfatemia este determinată de boli precum insuficienţa renală şi hipoparatiroidismul, prin acumulare excesivă de fosfat în ser, determinând tetanie prin alterarea balanţei serice calciu/fosfor. Un efect clinic similar se constată la copiii alimentaţi artificial, prin utilizarea formulelor de lapte bogate în fosfor. În general însă, cantităţile de fosfor dintr-o dietă obişnuită nu sunt dăunătoare sănătăţii, mai ales dacă aportul de calciu şi vitamina D este adecvat. Consumul cronic al unor diete bogate în fosfor şi sărace în calciu determină însă creşterea moderată a concentraţiei serice de PTH care, deşi nu depăşeşte de obicei limita superioară a valorilor normale, poate contribui la creşterea turnover-ului osos şi deci la scăderea densităţii osoase, cu limitarea mineralizării osoase în perioada de creştere şi respectiv creşterea pe termen lung a riscului de fractură.

Una din problemele ridicate de stilul alimentar actual o constituie riscul potenţial reprezentat de băuturile răcoritoare

În corpul unui adult se găseşte în proporţie de 70% la nivel osos, în combinaţie cu calciul şi fosforul, iar restul se distribuie în ţesuturile moi (26% la nivel muscular) şi fluidele organismului. Din magneziul seric, jumătate se află sub formă liberă, o treime circulă legat de albumină, iar restul – sub formă complexată cu citrat, fosfat şi alţi anioni. În mediul intracelular magneziul se leagă predominant de proteine şi de fosfaţii macroergici.

Dietele obişnuite aduc în general un aport suficient de magneziu, acesta fiind prezent în numeroase alimente.

Diversele seminţe (mai ales de floareasoarelui), cerealele neprelucrate, grâul germinat şi tărâţa de grâu, nucile, leguminoasele, legumele verzi, apa dură, cafeaua, ceaiul, cacao sunt surse bune de magneziu. Tofu preparat prin precipitarea magneziului este o sursă de bună calitate. Laptele este o sursă de valoare medie, iar fructele (mere, portocale, banane), carnea, peştele – ce constituie principalele componente ale unei diete moderne – sunt surse sărace de magneziu. În general, dietele bogate în alimente rafinate, carne şi produse lactate sunt mai sărace decât dietele bogate în legume şi cereale nerafinate.

Magneziul intră cu rol stabilizator în componenţa complexului Mg2+- ATP2-, joacă un rol important in formarea cAMP, este necesar pentru sinteza şi metabolismul proteinelor, unor materiale nucleare vitale (acizi nucleici, nucleotide), lipidelor, glucidelor, pentru reproducerea şi creşterea celulară, participă la transmiterea semnalului la nivelul joncţiunii neuro-musculare şi la contracţia musculară, reglează transportul calciului şi nivelurile serice ale PTH. Peste 300 de enzime celulare sunt activate de magneziu. Sunt astăzi în derulare studii care se concentrează asupra rolului magneziului în inhibarea procesului de aterogeneză şi în prevenţia bolii coronariene.

Consecinţele deficitului de magneziu

deşi rară, depleţia de magneziu conduce la deficit de creştere, astenie, tremor muscular, slăbiciune musculară progresivă, hiperexcitabilitate neuromusculară, fasciculaţii, contracturi şi spasme musculare, anorexie, greţuri şi vărsături, aritmii cardiace mergând până la tahicardie şi fibrilaţie ventriculară, hipocalcemie, hipokaliemie, retenţie sodică, insomnie, răspuns exagerat la stimuli auditivi şi tactili, tulburări de personalitate, confuzie, apatie, halucinaţii şi tulburări de memorie.

Depleţia severă de magneziu determină scăderea secreţiei de PTH şi alterarea răspunsului osos şi renal la acesta, scăderea concentraţiei de 1,25 dihidroxicolecalciferol şi rezistenţă la acţiunea vitaminei D, toate traducându-se prin afectarea formării osoase la tineri, respectiv osteoporoză la vârstnici. Cele mai frecvente situaţii clinice în care se pierd mari cantităţi de magneziu sunt afecţiunile gastrointestinale caracterizate prin diaree prelungită, vărsături sau malabsorbţie intestinală, malnutriţia (alcoolismul cronic, malnutriţia protein-calorică), ce poate induce chiar un sindrom tetaniform prin deficitul de magneziu indus, bolile renale, terapia diuretică, hipertiroidia, pancreatita acută, diabetul zaharat decompensat, bolile glandei paratiroide, stress-ul chirurgical şi rahitismul rezistent la vitamina D.

Consecinţele excesului de magneziu

doze mari de magneziu pot determina greţuri, vărsături, hipotensiune arterială, bradicardie, retenţie urinară; apar apoi modificări electrocardiografice, confuzie, deprimarea sistemului nervos central, diminuarea reflexelor osteo-tendinoase. În cazuri mai severe se ajunge la anestezie şi chiar paralizie, depresie respiratorie, comă şi asistolie. Astfel de situaţii survin mai ales la pacienţii cu insuficienţă renală, la care suplimentarea cu magneziu nu este deci indicată. În afara acestor cazuri, toxicitatea magneziului este rară, excesul provenit din surse alimentare (inclusiv suplimente) fiind puţin probabil. Antiacidele şi laxativele, conţinând cantităţi mici de magneziu, sunt de asemenea în general sigure, mai ales când nu depăşesc aportul maxim recomandabil. Situaţii de toxicitate prin magneziu mai sunt citate la muncitorii din topitorii, care inhalează sau ingeră pulberi ce conţin niveluri toxice de magneziu.

Efecte Secundare și Contraindicații

Deși biotina este solubilă în apă, ceea ce înseamnă că excesul este eliminat prin urină, este important să fie utilizată în dozele recomandate. Efectele secundare ale biotinei, cum ar fi indigestia sau erupțiile cutanate, sunt rare, dar posibile la doze foarte mari. Este esențial ca administrarea de biotina, inclusiv complex vitamine biotina par si unghii, să fie făcută sub supravegherea unui specialist.

Surse Naturale de Biotină

Biotina poate fi obținută din surse naturale, inclusiv: Ouă: O sursă bogată de biotină, în special gălbenușul. Nuci și semințe: O sursă excelentă de biotină și alte vitamine esențiale. Leguminoase: Cum ar fi năutul și lintea. Cereale integrale: Oferă o cantitate bună de biotină.

Avocado și broccoli: Fructe și legume bogate în biotină. Suplimentarea cu Biotină Suplimentarea cu biotina par este adesea recomandată pentru cei care nu pot obține suficientă biotină din dietă. Este important să urmați recomandările producătorului sau ale unui medic pentru a evita supradozajul și pentru a optimiza absorbția acestei vitamine esențiale.

Concluzie

Biotina joacă un rol fundamental în menținerea sănătății și vitalității părului, fiind un element cheie în regimurile de îngrijire a părului și a scalpului. Consultați un specialist, cum ar fi cei de la Arta Hair Clinic, pentru a vă personaliza tratamentul cu biotina și pentru a asigura cele mai bune rezultate în lupta pentru un păr sănătos și strălucitor. Alegerea de a include biotina în rutina zilnică poate face diferența în aspectul general și sănătatea părului dumneavoastră.

Bibliografie:

Ghid pentru alimentatie sanatoasa - https://old.ms.ro/documente/Ghid1_8318_6022.pdf

https://www.myadlm.org/-/media/Files/AACC-Academy/Publications/Biotin-Interference_20200110.pdf